Inainte, lucrurile erau mai simple

Un amic zicea ca exista doua tipuri de iubire, respectiv: iubirea profunda prin care simti ca vrei sa dai totul pentru persoana respectiva si iubirea care se transforma in dragoste.

Indiferent, tot timpul imi amintea si imi povestea de iubirea profunda deoarece in timpul meu nu reusisem sa o intalnesc pe atunci.

Acum pot zice ca am intalnit-o, dar nici macar iubirea profunda nu te poate salva de diferentele dintre oameni sau de certuri numai ca doare al dracu de tare cand ele se intampla. Doare al dracu de tare sa fi cu un picior in prapastie si sa stii ca posibilitatea de a pierde aceea persoana este mai mare decat cea ca ea sa ramana cu tine. N-as putea sa explic sau sa povestesc aceste sentimente amplificate fiindca n-am cuvinte pentru ele fiindca sunt mult mai mult decat as putea sa explic.

El vrea timp si spatiu, eu vreau inapoi in imbratisarea sa si sa stiu ca totul va fi bine. El vrea siguranta, eu nu-i pot oferi mai mult decat promisiuni pe care le tin si nu o sa le vada daca totul se va duce pe apa sambetei. Ironic, le-am pus in aplicare cu ceilalti tocmai pentru a face un pas in fata, dar cine stie daca o sa stie vreodata asta. Toata asteptarea, toate amintirile si sentimentele sincere par a fi un nimic pe langa gandurile ca ele vor fi pierdute din mici greseli ce pot fi rezolvate.

Nu cred ca am simtit vreodata o durere mai mare decat asta. Asteptarea este un chin, rabdarea este o virtute in care trebuie sa incerc sa-mi ocup mintea cu toate cacaturile posibile si nici atunci, nu ma pot concentra. Nici atunci nu-mi pot opri tahicardia, lacrimile, lipsa de foame, lipsa de sens fara sa ma gandesc la aceea persoana si ma pierd. Simt cum ma pierd pe mine insumi in tot amalgamul de sentimente si nici macar autoconservarea nu mai merge. Simt cum pierd bucati din mine care vor ramane intotdeauna ale lui.

Inainte lucrurile erau mai simple fiindca oamenii nu aveau atatea optiuni si alegeri si atunci se valorizau aceste sentimente. Atunci, nu existau atatea nesigurante, atatea rezerve, atata superficialitatea si oamenii chiar nu renuntau la ceva bun. Oamenii de atunci incercau sa rezolve aceste lucruri, dar acum ? Acum  oamenii se despart si trec mai departe si in momente grele, rar sunt cei care nu renunta si incearca solutioneze situatiile. Acum totul a devenit superficial si oamenii calca pe cadavre si pe inimi pentru a alege calea mai usoara. Unde este romanticismul si unde sunt oamenii care in ciuda problemelor, si le rezolva ca in orice film romantic si orice serial? Acele situatii cand oamenii sunt capabili sa-si rezolve conflictele si chiar incearca? De ce trebuie sa uitam acele sentimente, lucruri si sa le cautam altundeva cand dai peste momente mai grele?

De ce ne indopam cu povesti de iubire si dragoste cand e clar ca lumea nu le mai pretuieste si sentimentul de „eu” va fi intotdeauna mai presus decat „noi”. Toate aceste poveste de dragoste si iubire parca sunt niste iluzii menite sa-si bata joc de cei care cred in ele.

Si atunci, astepti…si astepti…chiar si cand simti ca este prea mult si ca nu mai poti fiindca orice farama este importanta, orice este important si mai ales fiindca stii in acel moment ca inima ta este capabila sa indure chinul asteptarii fiindca l-a ales pe el. Cel mai rau este ca ai face orice pentru zambetul lui, dar nu poti fiindca e decizia lui si totusi stii ca si daca il pierzi, tot o sa vrei sa-l vezi fericit si tot o sa incerci sa ii fi alaturi in momente grele fiindca nu poti schimba ceea ce simti.

Poate ca asta e iubirea profunda despre care imi zicea…sa simti ca in aceste momente ai schimba totul ca sa nu se ajunga la situatii de genul si sa faci totul sa fie perfect. Sa simti ca ai sacrifica totul chiar si pe tine pentru aceea persoana. Pacat ca in  cazuri de genul…resentimentele, regretele, cerutul iertarii, schimbarile.. nici nu stii daca mai conteaza sau nu in ochii celuilalt si tot ce poti sa faci, este sa astepti.

Alone time

In prostia mea n-am stiut niciodata cum sa las un om singur mai mult de cateva zile daca era suparat pe mine si n-am gasit niciodata raspunsul la de ce? Poate fiindca m-am invatat sa ma gandesc la ce e mai rau si sa ma afund singura in prapastie si atunci intervine nesiguranta si nevoia de a fi bagat in seama ceea ce il enerveaza si pe celalalt. Poate ca simt ca pot rezolva totul si sa make it better ca sa revina totul la normal, dar cateodata nu te poti pune cu nervii sau supararea unui om.

Problema e ca atunci cand e vorba de doi si cand iti revii din aceea prapastie a nesigurantei chiar si cel mai mic semnal. Problema e ca recent s-a intamplat sa ma confrunt cu o situatie asemanatoare am zis ca gata.. las in pace, dar avand un drum a doua zi am zis ca macar un mesaj acolo sa stiu ca e bine. Mesajul a fost un simbol care la prima vedere n-am inteles fix nimic si dupa m-am prins. A fost prea tarziu ca deja ii zisesem ca nu inteleg.

Are rost sa zic cat mi-a parut dupa rau? Nu… fiindca s-ar fi enervat si mai tare daca continuam conversatia asa ca am lasat-o asa. Pe viitor insa…poate o sa invat din greseli desi in circumstantele date, este greu sa te abtii sau sa n-ai reactii spontane…

Sper doar…sa nu fi facut situatia mai rea.